În data de 21.01.2020, pe site-ul Curții Constituționale a României (CCR) s-a publicat motivarea Deciziei nr. 51/2019, soluție prin care s-a decis declararea neconstituționalității art. 213 alin. 8 din Codul de procedură fiscală, atât în forma anterioară modificării survenite prin Ordonanța Guvernului nr. 30/2017, cât și în forma sa ulterioară, astfel cum acest articol fusese modificat prin același act normativ, potrivit avocatnet.ro.
Articol scris de Ilie Bogdan Petre – avocat partener SCA Nicolescu, Zorin și asociații
În forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 30/2017, art.213 alin.(8) din Codul de procedură fiscală avea următorul conținut:
„Prin excepție de la prevederile alin.(7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare.”
Ulterior intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 30/2017, conținutul art.213 alin.(8) din Codul de procedură fiscală avea să fie modificat. În prezent, acesta prevede că:
„Prin excepție de la prevederile alin.(7), în situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă pană la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. După comunicarea soluției date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătorești, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus.”
Analizând articolul criticat din perspectiva reglementării anterioare intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 30/2017, Curtea reține că, în raport de dispozițiile art. 213 alin. 2 din Codul de procedura fiscală, în situații cu totul excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, organul fiscal poate institui măsuri asiguratorii ce constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile ale debitorului, precum și a veniturilor acestuia, după caz, sub forma popririi asiguratorii sau a sechestrului asigurator.
În continuare, Curtea arată că dispunerea acestor măsuri nu este condiționată de existența unui titlul de creanță. Cu toate acestea, reține prevederile art. 213 alin. 7, conform cărora în situația în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță, acestea încetează dacă titlul de creanță nu a fost emis și comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepționale, acest termen poate fi prelungit pană la un an, de organul fiscal competent, prin decizie.
De la obligația impusă de alin. 7 există o singură situație de excepție și anume aceea în care după instituirea măsurilor asiguratorii, organul fiscal sesizează organele de urmărire penală, caz în care măsurile asiguratorii rămân în ființă până la momentul la care vor fi luate luate măsuri asiguratorii potrivit Codului de procedură penală.
Concluzionând asupra textului analizat, Curtea reține o interferență între procedura de instituire a măsurilor asiguratorii în cele două proceduri, administrativ-fiscală și penală. Această interferență este reprezentată de prelungirea în timp a unei măsuri luate în cursul procedurii administrativ-fiscale și menținerea acesteia în cursul procesului penal, pană la un moment temporal nedeterminat. Astfel, consecința este excluderea analizei de oportunitate a luării măsurii asigurătorii de către procuror/instanță judecătorească, în funcție de datele cauzei, rezultând astfel o nepermisă confuzie între cele două proceduri. Iar măsura asiguratorie administrativă capătă valențele unei veritabile măsuri procesuale specifice procesului penal.
Mergând mai departe și reținând situația în care organul fiscal sesizează organul de urmărire penală, Curtea reține că acesta se comportă ca un organ de constatare în temeiul art. 61 din Codul de procedura penală, iar procesul verbal încheiat de acesta constituie un act de sesizare al organelor de urmărire penală conform art. 61 alin. 5 din Codul de procedura penală. În acest caz, și până la luarea unei măsuri asiguratorii de către organul penal, acceptând în continuare măsură instituită de organul constatator s-ar recunoaște competența organului de constatare de a dispune măsuri procesuale care privesc desfășurarea procesului penal – ceea ce în accepțiunea Curții este inacceptabil.
Curtea reține, în continuare, că legiuitorul nu are competență ca, în cursul procesului penal, să substituie acțiunea organelor judiciare în ceea ce privește dispunerea măsurilor asiguratorii cu cea a organelor fiscale și atrage totodată atenția asupra jurisprudenței sale constante prin care a reținut că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative (printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că actul normativ trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat).
Tot în jurisprudența sa, Curtea arată că a statuat faptul că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei și cele care reglementează aspectele particulare sau speciale ale acesteia.
Reținând, în final, prevederile art. 1 alin. 5 din Constituție (care consacra securitatea juridică a persoanei în raport de care legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale), Curtea constată că textul normativ analizat nu este unul previzibil și coerent. Întrucât, pe de o parte, permite translarea și aplicarea măsurii asigurătorii administrative în cadrul procesului penal, substituind astfel măsura asiguratorie ce poate fi dispusă în condițiile Codului de procedură penală, iar, pe de altă parte, denaturează rolul și competența organelor judiciare în cadrul procesului penal.
Se reține, totodată, încălcarea securității juridice a persoanei, întrucât relativizează garanțiile procesuale cuprinse în Codul de procedură penală referitoare la titularul dreptului de a dispune măsurile asigurătorii, precum și regimul juridic al acestora în cadrul procesului penal.
Curtea mai constată că reglementarea în cauză contravine și art. 21 alin. 3 din Constituție, referitor la caracterul echitabil al procesului penal, întrucât elimină garanțiile procesuale corespunzătoare dispunerii și contestării măsurii asigurătorii. Ceea ce are drept consecință o întindere excesivă în timp a măsurii asigurătorii cu caracter administrativ-fiscal, ori scopul unei reglementări procedurale este, în primul rând, să protejeze persoana urmărită împotriva riscurilor de abuz de putere și, prin urmare, apărarea este cea care va suferi de pe urmă deficiențelor și impreciziei unei astfel de reglementări.
În finalul concluziilor sale, reținând că, urmare a unei sesizări adresate de organul fiscal către organele de urmărire penală, se creează o situație ce face imposibilă orice formă de contestare a măsurilor asiguratorii pe calea procedurii administrative (cu toate acestea, măsura sechestrului asigurator continuă să subziste până la luarea măsurilor asiguratorii potrivit Codului de procedura penală), această situație creează o încălcare a dreptul de proprietate privată, situație de natură a conduce încă o dată, în plus, la declararea neconstituționalității articolului analizat.
Cu referire la forma art. 213 alin. 8, după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 30/2017, Curtea reține că, deși textul instituie o limită temporală până la care subzistă măsurile asiguratorii (și anume până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată), acest interval de timp nu poate fi calificat drept un termen rezonabil, în interiorul căruia organele judiciare ar fi obligate sa acționeze.
Curtea reține că măsurile asiguratorii luate în faza administrativ-fiscală în nouă reglementare sunt mai intruzive, întrucât se mențin de jure până la soluționarea cauzei. Or, așa cum s-a reținut și în analiza textului în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 30/2017, menținerea măsurii asiguratorii administrativ-fiscale în cursul procesului penal, pentru o lungă perioadă de timp și nu ca măsură tranzitorie pentru a asigura trecerea în bune condiții de la procedura administrativ-fiscală la cea penală, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. 5, art. 21 alin. 3 și art. 44 din Constituție.
În ceea ce ne privește, decizia mai sus analizată vine să creeze o situație de normalitate și, totodată, este de natură să împiedice abuzul de putere de care au dat dovadă în multe situații organele statului (fie ele organe fiscale sau de cercetare penală), care, folosindu-se de lipsa de claritate a textelor declarate neconstituționale, au menținut măsuri asiguratorii perioade îndelungate de timp, creând astfel în multe situații imposibilitatea obiectivă de funcționare a persoanelor juridice și, nu în puține cazuri, chiar falimentul acestora. In conformitate cu prevederile art. 147 alin. 4 din Constituția României.
Decizia nr. 51 din 21.10.2019 urmează a fi publicată în Monitorul Oficial, dată de la care va deveni general obligatorie cu putere numai pentru viitor.
